Localitatea Săcălaz, în suprafaţă de 4659 ha, este situată în centrul judeţului Timiş şi este prima localitate la vest de municipiul Timişoara, pe DN 59A ce leagă „Capitala Banatului” de Jimbolia. Are în componenţă două localităţi Beregsăul Mare, atestat documentar din 1332 după scrierile istoricului Samu Borovszky şi Beregsăul Mic care este atestat documentar în registrele bisericeşti (papale) din anul 1332.
Localitatea Săcălaz este cuprinsă în categoria localităţilor din ţara noastră, care a fost locuită încă din perioada neolitică. Această afirmaţie se bazează pe desoperirile neolitice şi eneolitice, care sunt reprezentate pe o hartă care se găseşte la Muzeul Banatului din Timişoara, unde Săcălazul figurează cu descoperiri din epocile amintite mai sus. Şi am putea spune că acestor perioade le atribuim conform specialiştilor, acele cioburi de vase de culoare gri-albăstriu descoperite la Săcălaz şi semnalate de Milleker Bodog. Cu ocazia lucrărilor de săpare a şanţurilor pentru scurgeri în localitate, în anul 1872, s-a găsit un mormânt care conţinea oseminte omeneşti şi mărgele de sticlă colorată. În lucrarea “Istoria comunei Săcălaz” de Egidius Haupt, această descoperire este atribuită de autor, popoarelor migratoare. Mai probabil poate fi vorba de o necropolă dacică, fiindcă Săcălazul figurează pe harta descoperilor dacice din Banat. Milleker Bodog mai sesizează unele urme vechi din vremea romanilor, exemplu fiind descoperirea din anul 1874 a unei monede de pe vremea împărătului Teodosiu Cel Mare ( 379-394 e.n.). Descoperirile făcute de arheologii de la Muzeul Banatului în apropierea Săcălazului vin în sprijinul afirmaţiilor făcute mai sus, precum că localitatea a fost locuită din vremuri îndepărtate. Este vorba de perimetrul dintre calea ferată şi şosea, înainte de intersectarea celor două, când se vine dinspre Timişoara, unde pe un teren agricol au ieşit la iveală câteva fragmente de ceramică din epoca romană, caracteristice secolelor IV-V e.n. Tot în acea zonă au fost găsite şi bucăţi de ceramică aparţinând feudalismului timpuriu, databile din secolele X-XIII e.n. Putem aşadar să tragem concluzia că începând din neolitic, poate chiar şi mai devreme , până în secolul al IV-lea e.n. probabil şi mai târziu pe actualul teritoriu al Săcălazului au locuit oameni. Dar, documentar nu au fost consemnate date referitor la vechimea localităţii , decât la 29 decembrie 1392. Această dată este indicată de majoritatea autorilor care se referă la prima atestare documentară a localităţii Săcălaz. Egidius Haupt citează dintr-o lucrare a lui Borovszky S. „Temeş varmegye” care afirmă că satul Săcălaz apare deja în perioada 1343-1380 sub denumirea de Zakalad, făcând parte din comitatul Timiş. Dar se pare că această afirmaţie nu corespunde realităţii, deoarece atunci şi Borovszky S. ar fi indicat că această perioadă corespunde cu prima atestare documentară a satului. Satul a existat sigur înainte de această dată 29 decembrie 1392. Cu certitudine putem afirma acest lucru, bazându-ne pe descoperilirle arheologice amintite mai înainte şi pe faptul că în 1392 stăpânirea posesiei (terenului) Zakalhaza este pretinsă de un oarecare Blasius, fiul lui Domiani de Peterd, aşa cum rezultă din documentul datat cu data de mai sus. Satul făcuse probabil parte până atunci din distinctul Beregsău, iar în urma înfrângerii românilor răsculaţi din acest district la 1387 de către banul de Severin trece în 1392 în proprietatea unor nobili maghiari şi apare consemnat sub numele de Zakalhaza, denumire ce va fi păstrată până în anul 1520. În perioada stăpânirii otomane, satul apare sub denumirea de Szakalaz sau Zakalaz. Sub habsburgi, populaţia îşi numeşte satul Zakelush( Săcăluş) şi Săcălazi, iar în documente apare sub denumirea de Sakulhasa sau Sakelhas. Coloniştii germani au preluat vechea denumire, care în dialectul şvăbesc sună Saklas, în germana literară Sakelhausen, iar la ora actuală denumirea oficială este Săcălaz.
Despre originea numelui satului există mai multe teorii, astfel: în secolul al XV lea exista cu numele de Zakalhaza şi aparţinea nobilului Zakal. Dar acestă afirmaţie nu prea corespunde adevărului istoric, presupunându-se că este vorba despre un sat ce aparţinea familiei nobiliare Zakal situat în comitatul Bihor. Dintr-o alta lucrare a lui Nagy Ivan rezultă că familia Zakal nu a avut domenii la Săcălaz. Totuşi, trebuie amintit că acest Zakal era nobil, din moment ce regina Elisabeta a Ungariei îl numeşte să o reprezinte, în absenţa trimisului ei special, Nicolae, fiul lui Simion, într-o problemă de judecată. Dacă ipoteza amintită mai sus este corectă (că a aparţinut lui Zakal) putem spune ca problema originii satului este rezolvată.
O altă teorie după Karl von Mőller numele satului ar veni de la familia nobiliară Sakal şi nu Szakal. În concepţia noastră, presupunem că totul pleacă de la scrierea şi pronunţia acestui nume. Aşa cum şi alţi autori susţin această ipoteză. În maghiară era Szakal, iar în germană pronunţia era Zakal, deşi cuvântul se scria Sakal, iar Sakalhaza înseamnă prin descompunerea acestui cuvânt „satul(casele) lui Zakal”. Mai aproape de realitate s-ar părea teoria lui Iosif Dinjer, care plecând de la denumirea satului de către populaţia românescă autohtonă – Săcălaz- susţine că numele satului este compus din rădăcina seca, care provine de la verbul a seca şi substantivul laz (din slava veche), traducându-se aproximativ luminiş- defrişat.
Un alt punct de vedere aparţine lui Nicolae Drăganu, care potrivit concepţiei sale , în Banatul secolelor IX-XIV, apar nume care sunt de origine slavă, dar care au primt o formă fonetică proprie limbii române şi care mai apoi au fost maghiarizate de către diecii ( diac-dascăl) cancelariilor. Aşa că se presupune că şi în cazul cuvântului Secalaz (Sacalaz) aceşti dieci au înlocuit terminaţia „lazi” cu maghiarul „haza”, creându-se impresia că satul era cu o populaţie maghiară şi în loc de „Loc defrişat” s-a ajuns la „ satul lui sacal”. Tot Mőeller are şi un alt punct de vedere acceptat de profesorul Ion Cipu în cartea „Toracu Mare” pagini de istorie 1767-1920 vol. IV, că în limba maghiară Szakall înseamnă „barbă”, care nu puteau fi decât dacii şi urmaşii lor, adică valahii, dovadă indirectă a continuităţii vieţii în aceste locuri, cât şi vechimii localităţii. În sprijinul afirmaţiei că Săcălazul era locuit de români vine şi un document scris pe piele cu pecetea capitlului³ de la Cenad ce atârnă de o panglică verde „possesio Zakalahaza” cu îmrejurimile şi hotarele sale toate şi este adjudecată lui „Blasio filio domani de Peterd”, cât şi moştenitorilor săi. Acest document datat la 29 decembrie 1392 mai refliefează şi faptul că localitatea a aparţinut nobilior Elisabetha Osauna şi numiţilor Anna , probabil sora primei, fiicele lui Ioan, fiul lui Bogdan. După nume observăm deja de la prima vedere că toate persoanele enumerate erau români.
Foarte interesant este de urmărit în acest document cum Blasius primeşte Săcălazul. Acesta a uzurpat satul de trei ori pe rând şi singur şi-a făcut dreptate şi ar fi vrut să-l păstreze numai pentru el, deşi fusese împărţit de trei ori fiecăruia. Degeaba nobilele doamne Elissabetha şi Anna s-au opus, dar nu au avut câştig de cauză, deoarece judecătorul curţii regale Jhoannes de Kapla adjudecă posesiunea Săcălaz lui Blasius de Peterd. Atribuirea pe nedrept a Săcălazului ecestuia nu este un act singular în istoria Evului Mediu al Banatului. De pe timpul regilor maghiari, Carol Robert şi Ludovic cel Mare se ştie că numeroşi nobili sunt deposedaţi de moşiile lor, pentru că nu vroiau să trecă la catolicism. De asemenea, un alt motiv de a le lua posesiunile, era că unii cnezi şi voievozi români se alăturau să lupte alături de trupele ostile ale lui Sigismund.
Prin descrierea şi enumerarea acestor teorii concluzionăm că toate rămân doar ipoteze, dar rămân deschise pentru istorici alte studii şi aprofundări referitoare la vechimea şi originea localităţii Săcălaz. Sigur că istoricii şi amatorii iubitori de istorie pentru a afla cât mai multe despre Săcălaz, nu au avut prea multe informaţii decât cele consemnate în documentele vremii în limbile germană şi maghiară care s-au aflat la Viena sau Budapesta. Abia după colonizarea Săcălazului cu populaţie germană vom avea destule informaţii, datorită preocupării unor personalităţi ale satului care s-au informat din documentele bisericeşti, cât şi transmiterea pe cale orală din generaţie în generaţie. Revenind la vechimea Săcălazului, credem că indiferent de anul în care este atestat 1333( indirect), fie 1375 ori 1392, principalul este că satul afost locuit de oameni. Intensitatea informaţiilor începe să crească din anul 1479, când nobila Murony-Konya donează Capitlului de la Buda mai multe localităţi şi părţi de moşii printre care şi Săcălazul. La 23 martie 1482, Sebastian Rabe vinde posesiunile sale din Săcălaz lui Doczy Imre. În 1484, Andrei d ela Checia amanetează posesiunea sa de la Săcălaz cesluiaşi Doczy Imre. La 29 iulie 1489, Ioan de la Chambol face acelaşi lucru. Concluzionăm că trei nobili diferiţi aveau posesiuni la Săcălaz şi că aceste terenuri aveau valoare, probabil fiind mănoase, din moment ce Donzy Imre a căutat să intre în posesia lor. Mai deducem că aici au existat trei moşii diferite, ducându-ne la concluzia că în regiunile de câmpie, în jurul cetăţilor, fărămiţarea moşiilor era mai accentuată. Satul în această perioadă aparţinea comitatului Cenad . Nu se specifică în documentele vremii de ce naţionalitate erau locuitorii, dar după cum am arătat mai sus, este de presupus că erau români4.
Spre sfârşitul secolului al XV-lea se intensifică contradicţiile sociale din regatul maghiar. Se intensifică tendinţele de înnrobire ( şerbire ), robota creşte şi ea, iar dreptul la libera strămutare este din ce în ce mai mult îngrădit. Pe lângă acestea, se mai adaugă şi incursiunile turceşti, care provoacă o adevărată anarhie5. În asemenea condiţii, izbucneşte războiul ţărănesc din 1514 condus de Gheorghe Doja. După cum ştim din istorie , luptele principale s-au desfăşurat pe tritoriul Banatului pentru cucerirea Timişoarei. În acest război au fost implicaţi activi şi ţărănii bănăţeni , printre care mai mult ca sigur au participat şi ţăranii iobagi din Săcălaz. La 6 ani după înfrângera războiului ţărănesc, într-un document din 8 decembrie 1520 se arată clar că : în acestă regiune, în timpul războiul ţăranesc, nobilimea şi-a făcut dreptate prin metode crunte „ nimicind prin ardere pe foc şi sfâşiind trupurile celor răsculaţi”.
Pentru serviciile aduse regelui Ludovic al II-lea, în timpul războiului ţărănesc, lui Valentin Bolika de Nemethy i se reconfirmă vechile moşii avute în comitatul Timiş6. Cu acest prilej o serie de nobili : Michaele Murony de Murona ( Murani), George Haramy, , Albert Pethew de Peterd, Petro de Lukachy, castelanul Castri Choma, Wald Waywoda de Maysa, Nicolao Dobych, « officiale Nobilis Mathei Literati în Zakalhaza( Săcălaz), Bernardo Zakaly de Han, georgii Wass, Damian fia Johna, Barnemisza de Bessenyew, Gervaiso Gyrrfais, Petri Kys de Temeşvar, Johanne Wojdafy de Gyarmathna au făcut un legământspre a preîntâmpina evenimente ca cele de 1514.
Din documentul referitor la satul Săcălaz reiese că acest sat aparţine lui Matheus Literatus. Prezenţa reprezentantului acestuia cu ocazia reînnoirii scrisorii de donaţii pentru moşiile lui Valentin Bolika vine în sprijinul afitmaţiei că ţăranii iobagi din Săcălaz au participat la războiul condus de Gehorghe Doja. Nu se ştie când şi cum satul a ajuns în posesia lui M.Literatus. Acest document din 1520 este de fapt ultimul care există din timpul regatului feudal maghiar. Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja a zguduit din temelii acest regat. Acesta nu mai paote face faţă atacurilor tot mai puternice ale oştilor turceşti, care începuse încă din 1395 sub forma unor incursiuni . În anul 1526 se ajunge la marea bătălie de la Mohacs, în urma căreia regatul feudal maghiar se dezmembrează. Acum oştile turceşti au drumul deschis în interiorul Banatului şi astfel în 1552 aceştia ocupă Timişoara. Noul teritoriu cucerit este prefăcut în paşalâc şi cuprinde Banatul de vest şi teritoriul de câmpie dintre Mureş şi Criş. În epoca otomană , Săcălazul este amintit în circumscripţia lui Marsigli demunită “ CIRCUMSCIPTIO DISTRICTUORUM” sub denumirea de Szakalaz în “ Neoerrecti Pagi Iufra Tömeşvar”. Sub denumirea de Zakalaz, satul este amintit în anul 1707 şi locuit de români. In descrierea etno-topografică a Săcălazului din anii 1859-1860, localitatea este numită Zakelush ( probabil Săcăluş) şi « a fost populată în timpul stăpânirii turceşti cu români veniţi din Ţara Românescă şi Moldova ». Probabil fiind vorba despre iobagii fugiţi din aceste ţinuturi , dar şi de iobagii transilvăneni datorită exploatării feudale, lucru despre care se vorbeşte şi în diploma leopoldină din 1700. este deci probabil ca în Săcălaz să se fi stabilit alături de populaţia băştinaşă, familii de iobagi fugiţi din Transilvania. Pe harta istorică a comitatului Cenad din 1715 întocmită de Samu Borevsky, Săcălazul apare ca sat situat în apropierea Timişoarei. Din aceste trei informaţii amintite, se pot trage următoarele concluzii :
- satul Săcălaz a existat pe vremea stăpânirii turceşti ;
- populaţia a trăit în aceleaşi condiţii cu ale celorlaţi locuitori din paşalâcul Timişoarei, lcuitorii având condiţii mai grele prin acel impozit excepţional - kuburi-acce, dar au profitat şi de apropierea cetăţii în caz de război şi de ocazia valorificării produselor agricole pe piaţa oraşului.
În final, putem afirma că, deşi Săcălazul ne apare în documente abia spre sfârşitul stăpânirii turceşti în Banat, a existat tot timpul sub această stăpânire, deoarece şi-a păstrat vechea denumire datând din secolul al XIV-lea. Deci sunt infirmate părerile istoricilor că Săcălazul sub turci nu a fost locuit
